Ziua în care nu îmi mai serbez ziua

2 martie 2000

E amiază, mă pregătesc să plec la servici. Sunt fericit. Azi e ziua mea, fac 26 de ani, iar telefonul a sunat în continuu de dimineață. Rude, cunoscuți, prieteni mi-au urat toate cele bune, fericire, sănătate, la mulți ani. Când să ies pe ușă, sună din nou telefonul. Mă reped fericit să răspund. Era telefonul pe care îl tot așteptam de dimineață.

-        - Servus, puiul lui mama, La mulți ani! Vocea mamei era calmă, liniștită. Mă liniștesc și eu.

-        -  Mulțumesc! Ce face tata? întreb.

Mai bine tăceam. Pentru că răspunsul pe care aveam să-l primesc m-a năucit.

-        -  Acum doarme. Dar mai are cel mult patru luni de trăit, o aud pe mama spunând liniștită.

După care aud un urlet lung, interminabil, animalic. Teleghidat, pun receptorul în furcă. Îmi închei șiretul de la adidas și plec. Pe stradă, lumea se uita la mine ciudat. Trec intersecția de la Hidro printre mașini. Aud claxoane, înjurături, scrâșnet de frâne. Pe cine-or înjura ăștia, mă întreb?

Ajung la redacție, intru și mă duc direct la mine la calculator. Îl deschid și privesc în gol. Minute. Zeci de minute. Radu! Radu! Mă strigă cineva? Nu, mi se pare! La un moment dat, cineva mă ia în brațe. Și mă strânge puternic. „Gata, gata, liniștește-te, e în regulă“, aud o voce bărbătească. „Tata?“. Brusc, fața mi se înseninează, iar ochii încep să-mi lucească de fericire! Mă întorc. Nu e el. Sunt colegii mei, care mă țin cu toții în brațe. Și care plâng cu mine. Atunci îmi dau seama că bluza mea e leoarcă și că lacrimile mele nu mai sunt demult lacrimi, ci șuvoaie. Atunci observ baloanele de pe calculatorul meu și afișele cu „La mulți ani“ și „Să fii fericit“, pe care ei nu mai știau cum să le ascundă. Și cad. De tot. Fragmente de viață îmi fug prin fața ochilor. Caut explicații, vreau să înțeleg. Însă tot ce văd sunt eu. Celălalt eu.

3 martie 2000

E două noaptea. Ies de pe peron și mă îndrept spre Piața Mihai Viteazu, iar de acolo spre Clinica Chirurgie III. Pe măsură ce mă apropii, pașii îmi devin tot mai grei. Ajuns la poartă, lacrimile mi-au pornit incontrolabil. M-am așezat în fund, pe bordură, și le-am lăsat să curgă până au secat. Nu mai trebuia să îmi rămână niciuna la momentul întâlnirii cu tata. Pentru că oricât aș vrea eu să par de tare, sunt un căcăios care plânge și la filmele de dragoste.

La ora 7.00 eram la ușa doctorului. S-a uitat lung la mine, mi-a zâmbit, trist, m-a luat pe după umeri și mi-a spus, cu molcomeala aia specifică ardeleanului: „Asta e! Ați venit târziu. Dacă veneați la mijlocul lui februarie, era salvat. Acum, însă, nu am ce să îi mai fac. Și nu îl chinuiți cu citostatice, nu are rost. Lăsați-l să se ducă demn. Și încă ceva: încearcă să nu plângi. Cineva, din familia voastră, trebuie să fie tare!“. M-a bătut pe umăr și a plecat, gânditor. Am ieșit în curte, m-am pus în genunchi și, ascunzându-mi fața în căciulă, am urlat cât am putut de tare. Și-am blestemat. L-AM blestemat. Iar de atunci, câțiva ani buni, nu am mai plâns!

Martie, aprilie, mai 2000

„E numai vina ta!“ „Din cauza ta s-a îmbolnăvit!“ „Tu l-ai adus pe marginea mormântului!“ Asta am auzit, în fiecare ceas, din fiecare zi, din fiecare lună! De la mătuși, unchi, verișori și verișoare, cunoscuți și necunoscuți. Mama și sora mea nu mi-au spus-o. Direct. Însă citeam asta în ochii lor în fiecare zi. Și poate că aveau dreptate. Pentru că în ultimii 4-5 ani nu fusesem altceva decât un derbedeu. Care își cheltuia banii câștigați prin baruri, până nu mai știa de el. Iar când nu ma avea cu cea bea, fura de la cunoscuți. Iar când gluma s-a îngroșat și am fost la un pas de a fi dat pe mâna Poliției, cel care m-a salvat a fost el, tata. Care mi-a luat apărarea în fața tuturor, a plătit toate pagubele. Iar eu nu am făcut altceva decât să îi arunc în față, cu o ură de care nu m-am crezut vreodată capabil, „Tu ești vinovat de asta! Pentru că nu m-ai lăsat să fac ce vroiam cu viața mea!“ Nu mi-a spus niciodată nimic după faza asta, însă tristețea nu i-a mai dispărut de pe față de atunci.

16 iulie 2000

Ora 18.00. Sunt la birou, ar trebui să lucrez, însă nu pot. Mă apasă ceva greu, ca un bolovan, pe piept. Sun acasă. Îmi răspunde Dragoș. „Vino acasă. Te cheamă“. Cer voie redactorului șef și plec. Ajung acasă și mă duc direct în camera lui. La ușă, Azor stă pe burtă, cu nasul sub ușă, și suspină. Când mă vede, dă din coadă. Deschid ușa la cameră, iar Azor o zbughește înăuntru. Îl linge pe obraz, lasă capul în jos și iese încet, încet.

      - Închide ușa, te rog, și așează-te lângă mine.

Mă conformez, repetându-mi întruna „nu plânge, nu plânge, nu plânge“.

-      -  Eu plec. Nu vreau, dar nu mai am forță să lupt. Uită-te la mine, am ajuns o mână de om! Dar nu pot să plec înainte să știu că las familia asta pe mâinile unui bărbat. Îți va fi greu, cumplit de greu! Dar va trebui să înveți să fii zidul pe care ele vor plânge fără însă să renunți la tine. Promiți?
-          Încerc!
-          Vreau să îmi spui dacă da, sau nu!
-          Promit! Știi, când eram mic te întrebam ce-o să mă fac dacă voi pățiți ceva. Îți amintești ce mi-ai răspuns?
-          Da. Ți-am zis că sunt și alte sentimente care o să te țină în viață. Pentru care merită să trăiești: iubirea și prietenia. Niște sentimente aparte, care te vor ajuta să te regăsești, și să te pierzi în același timp. Care îți vor ostoi setea din suflet, dar te vor și arde! Și îți mai zic ceva. Iubirea și prietenia adevărată sunt la fel de greu de găsit. Iar dacă le vei găsi, nu te speria de ele și nu le respinge. Agață-te de ele cu disperarea de pe urmă a înecatului și nu le da drumul niciodată. Pentru că ele vin o singură dată în viață și e păcat să le pierzi.

     Apoi, liniștit, mi-a strâns mâna, mi-a zâmbit, și a plecat.

18 iulie 2000

La înmormântare nu am putut să plâng. Promisesem, deja, de două ori, că voi fi tare. Nu puteam da înapoi. Dar mai bine plângeam, poate așa nu mai eram nevoit să suport toate răutățile celor din jur. Însă ultimele lui cuvinte nu am putut să le uit: „Tu ești cel mai mare. Ai rămas capul familiei și trebuie să o protejezi!“. Și avea dreptate. Eu sunt bărbat, sora mea e femeie. Așa că trebuie să fiu tare. Sufletul care urlă în mine, durerea nespusă care mă mănâncă pe interior ca un vierme, trebuie înăbușite, pentru că ceilalți nu trebuie să mă vadă la pământ. Eu sunt puternic, fac față. Fac față un căcat.

Octombrie 2000

Au trecut trei luni. Dar parcă au fost ani. Mă simt atât de singur. Îmi doresc cu disperare să pot vorbi cu cineva despre asta, însă nu pot. Rudele mă acuză în continuare pe mine de moartea lui tata. Mama, la fel. Soră-mea, la fel. Prietenii nu mă înțeleg. Și, în plus, de ce să îi încarc pe ei cu problemele mele? Mai bine tac. Și adun. Suferință. Câtă pot. Poate prin suferință mă voi liniști. Și poate că, într-un final, voi primi singurul lucru după care tânjesc ca un câine: mă va ierta! Și voi scăpa în sfârșit de povara pe care o port de atunci: că a plecat supărat pe mine!

Octombrie 2013

Luni de zile am tînjit după „cicăleala“ lui. După „Mai ia și tu o pauză“, „Ce faci, ești bine?“, „Hai bărbate să ieșim la bere, așa, ca-ntre băieți și să vorbim“. După cineva care să fie acolo, lângă mine, când am nevoie, fără să mă judece sau să mă acuze. De cineva căruia/căreia să îi pese cu adevărat de ce fac, ce simt, ce mă doare, fără să vrea ceva la schimb, fără să ceară ceva înapoi. Ani de zile am suferit ca un câine, mânios pe mine și pe Dumnezeu că nu am apucat să-mi cer iertare de la el și că l-am lăsat să plece supărat pe mine. Ca să aflu după atâta timp că nu a fost așa, și că el mă iertase de mult! Însă mama nu a considerat că e ceva important să îmi spună asta. Ca multe altele, de altfel...

2 Martie 2014

Noaptea trecută am avut o discuție lungă, liniștită și frumoasă cu tata. O discuție ca cele pe care le purtam pe vremea când eram în liceu, înainte de „revolta mea“. Am vorbit despre oameni, despre relații, despre prietenie, despre ziduri. Și despre oamenii din spatele zidurilor pe care ni le creăm singuri. Că există și oameni care rămân. Mai puțini, desigur, dar sunt. „A fost inevitabil să nu ridici ziduri în jurul inimii tale, să te închizi între ele și să nu mai primești pe nimeni acolo. De frică. Oricine ar fi procedat la fel. Nu o să-ți cer să distrugi zidul, fiindcă știu cât de tare au durut loviturile primite. Doar te rog ca, din când în când, să privesti dincolo de el. Și să vezi că din marea de oameni care îți promit multe, iar apoi pleacă, pentru că nu mai au nevoie de tine, fără să le pese de ce lasă în urmă, sunt unii care rămân acolo. Și mai încearcă o dată. Știu că vor să facă parte din viața ta, că te vor în viața lor. Pur și simplu. Și nu pleacă. Iar tu, dacă vei observa asta, nu fugi. Alături de astfel de oameni vei putea distruge orice mecanism de apărare. Împreuna cu ei. Prin efort și timp“.

Am derulat, în noaptea aia, tot ce-am trăit în ultimii 14 ani. Și am văzut/înțeles cum am reușit, încet, dar sigur, să înlătur toți oamenii frumoși din viața mea. Și cum nu am dat nici o șansă celor care au așteptat liniștiți să dărâm zidurile. Și mi-am făcut mie însumi o promisiune. Să nu mai las pe nimeni să repete greșelile mele. Și să nu mai plec niciodată de lângă oamenii de care mă simt aproape, indiferent câte ziduri ridică între noi. Pentru că, la un moment dat, le vor dărâma. Iar în spatele dărâmăturilor nu vor găsi un gol, ci un prieten.

Foto: Crying_behind_the_mask_by_anna_elizabeth

Pur şi simplu, pentru...

Cred că  atunci când cineva vrea cu adevărat ceva, atunci va lupta pentru acel „ceva“ până la capăt.

Cred că atunci când cineva crede cu adevărat în ceva, atunci va lupta pentru acel „ceva“ până la capăt.

Cred că atunci când cineva luptă pentru „ceva“ până la capăt, atunci lupta lui nu va fi în zadar. Iar în faţa unor astfel de oameni, nu pot decât să mă plec, să cred în ei, să-i susţin şi să-i urmez până la capăt. De ce? Pentru că visez la normalitate şi umanitate. Pentru că m-am săturat de duplicitate, de nesimţire şi de pupincurism. Pentru că nu mai vreau să îmi plâng singur de milă, stând comod în scaunul din faţa televizorului şi dând vina pe soartă. Sau pe ceilalţi. Şi, pur şi simplu, pentru...

Despre mentalitate sau cai verzi pe pereți...

Nu ştiu cum era pe vremea când bunicii mei erau tineri, adică între 1918 şi abdicarea regelui din 1947. Nu ştiu ce credeau ei, ce visau ei, ce simţeau ei, ce aşteptări aveau ei şi, mai ales, nu ştiu cum se comportau ei. În realitate, nu în poveştile pe care le depănau la gura sobei, când ma ţineau pe mine pe genunchi.

Nu ştiu nici cum era pe vremea când părinţii mei erau tineri, adică în anii de început ai comunismo-socialismului. Iarăşi, nu ştiu ce credeau, ce simţeau, ce aşteptări aveau şi cum se comportau ei.

Știu cum a fost în ultimii ani ai comunismului, asta îmi aduc aminte. Și îmi aduc aminte de oameni care până în Decembrie `89 erau importanţi membri de partid (PCR), care cu câteva zile înainte de revoluţie m-au dat afară din UTC cu o satisfacţie deosebită, pentru că îmi permisesem să povestesc câtorva colegi ce auzisem la Europa Liberă că se întâmplă în ţările comuniste de lângă noi. Iar aceeaşi oameni au avut tupeul şi nesimţirea ca, în primele zile ale lui 1990, să pozeze în mari revoluţionari şi să înjure regimul comunist.

Dar nu despre ce îmi aduc sau nu îmi aduc aminte vreau să vorbesc. Nici despre câte ştiu sau nu ştiu despre perioadele de tinereţe ale bunicilor sau părinţilor mei. Ci despre mentalitate. A noastră, a românilor.

Nu cred o iotă din poveştile despre cum a stricat comunismul mentalitatea românului. Care înainte era un tip gospodar, inteligent şi foarte harnic. Să fim serioşi, 40 de ani nu sunt chiar atât de mulţi încât să măture câteva generaţii şi să ducă la pervertirea iremediabilă a mentalităţii unei naţiuni. Nu cred nici în poveştile cu ce bine a fost pe vremea monarhiei şi că singura noastră şansă este să avem din nou un conducător „neromân“. Nu, singura noastră şansă este să învăţăm să ne acceptăm aşa cum suntem, să facem pace cu noi înşine. Să încercăm să nu mai punem etichete de genul „ăsta-i produs în România, e de rahat“. Să încercăm să nu mai ridicăm la rang de virtute minciuna şi trădarea şi să nu ne mai facem un mod de viaţă din „să moară şi capra vecinului“. Să nu ne mai înjurăm între noi doar pentru că mie îmi place albul, iar ţie negrul, fără să venim cu argumente obiective pro şi contra opţiunii noastre. Să nu mai încheiem „mariaje“ - politice, economice, diplomatice - pe termen scurt şi foarte scurt, mânaţi de interese sau frustrări personale. Să avem curajul de a ne asuma bunele şi relele pe care le facem şi să învăţăm să ne respectăm promisiunile, chiar dacă la un moment dat ne este greu sau ne pare rău că le-am facut. Pentru că abia atunci vom ajunge să ne respectăm noi pe noi. Şi pentru că abia atunci vom putea cere şi altora respect şi, surprinzător, să-l şi obţinem.

Iar pentru asta, vă propun un exerciţiu: să ne facem o listă - sinceră - cu „3 calităţi şi 3 defecte“ pe care le avem fiecare dintre noi, ca individ, şi toţi împreună, ca naţiune. Şi apoi să încercăm să ne transformăm defectele în calităţi. Iar după ce reuşim acest lucru, să facem o altă listă, de data asta cu „6 calităţi şi 3 defecte“, şi să o luăm de la capăt cu transformarea defectelor în calităţi. 

Primul pas îl fac eu: 

3 calităţi şi 3 defecte ale mele - optimist, punctual, cu bun simţ (calităţi), visător, împrăştiat, leneş (defecte)

3 calităţi şi 3 defecte ale noastre, ca naţie - ospitalieri, ..., ... (calităţi), leneşi, hoţi, neserioşi (defecte)

Foto: manager.ro