Nu ştiu cum era pe vremea când bunicii mei erau tineri, adică între 1918 şi abdicarea regelui din 1947. Nu ştiu ce credeau ei, ce visau ei, ce simţeau ei, ce aşteptări aveau ei şi, mai ales, nu ştiu cum se comportau ei. În realitate, nu în poveştile pe care le depănau la gura sobei, când ma ţineau pe mine pe genunchi.
Nu ştiu nici cum era pe vremea când părinţii mei erau tineri, adică în anii de început ai comunismo-socialismului. Iarăşi, nu ştiu ce credeau, ce simţeau, ce aşteptări aveau şi cum se comportau ei.
Știu cum a fost în ultimii ani ai comunismului, asta îmi aduc aminte. Și îmi aduc aminte de oameni care până în Decembrie `89 erau importanţi membri de partid (PCR), care cu câteva zile înainte de revoluţie m-au dat afară din UTC cu o satisfacţie deosebită, pentru că îmi permisesem să povestesc câtorva colegi ce auzisem la Europa Liberă că se întâmplă în ţările comuniste de lângă noi. Iar aceeaşi oameni au avut tupeul şi nesimţirea ca, în primele zile ale lui 1990, să pozeze în mari revoluţionari şi să înjure regimul comunist.
Dar nu despre ce îmi aduc sau nu îmi aduc aminte vreau să vorbesc. Nici despre câte ştiu sau nu ştiu despre perioadele de tinereţe ale bunicilor sau părinţilor mei. Ci despre mentalitate. A noastră, a românilor.
Nu cred o iotă din poveştile despre cum a stricat comunismul mentalitatea românului. Care înainte era un tip gospodar, inteligent şi foarte harnic. Să fim serioşi, 40 de ani nu sunt chiar atât de mulţi încât să măture câteva generaţii şi să ducă la pervertirea iremediabilă a mentalităţii unei naţiuni. Nu cred nici în poveştile cu ce bine a fost pe vremea monarhiei şi că singura noastră şansă este să avem din nou un conducător „neromân“. Nu, singura noastră şansă este să învăţăm să ne acceptăm aşa cum suntem, să facem pace cu noi înşine. Să încercăm să nu mai punem etichete de genul „ăsta-i produs în România, e de rahat“. Să încercăm să nu mai ridicăm la rang de virtute minciuna şi trădarea şi să nu ne mai facem un mod de viaţă din „să moară şi capra vecinului“. Să nu ne mai înjurăm între noi doar pentru că mie îmi place albul, iar ţie negrul, fără să venim cu argumente obiective pro şi contra opţiunii noastre. Să nu mai încheiem „mariaje“ - politice, economice, diplomatice - pe termen scurt şi foarte scurt, mânaţi de interese sau frustrări personale. Să avem curajul de a ne asuma bunele şi relele pe care le facem şi să învăţăm să ne respectăm promisiunile, chiar dacă la un moment dat ne este greu sau ne pare rău că le-am facut. Pentru că abia atunci vom ajunge să ne respectăm noi pe noi. Şi pentru că abia atunci vom putea cere şi altora respect şi, surprinzător, să-l şi obţinem.
Iar pentru asta, vă propun un exerciţiu: să ne facem o listă - sinceră - cu „3 calităţi şi 3 defecte“ pe care le avem fiecare dintre noi, ca individ, şi toţi împreună, ca naţiune. Şi apoi să încercăm să ne transformăm defectele în calităţi. Iar după ce reuşim acest lucru, să facem o altă listă, de data asta cu „6 calităţi şi 3 defecte“, şi să o luăm de la capăt cu transformarea defectelor în calităţi.
Primul pas îl fac eu:
3 calităţi şi 3 defecte ale mele - optimist, punctual, cu bun simţ (calităţi), visător, împrăştiat, leneş (defecte)
3 calităţi şi 3 defecte ale noastre, ca naţie - ospitalieri, ..., ... (calităţi), leneşi, hoţi, neserioşi (defecte)
Foto: manager.ro
