Pur şi simplu, pentru...

Cred că  atunci când cineva vrea cu adevărat ceva, atunci va lupta pentru acel „ceva“ până la capăt.

Cred că atunci când cineva crede cu adevărat în ceva, atunci va lupta pentru acel „ceva“ până la capăt.

Cred că atunci când cineva luptă pentru „ceva“ până la capăt, atunci lupta lui nu va fi în zadar. Iar în faţa unor astfel de oameni, nu pot decât să mă plec, să cred în ei, să-i susţin şi să-i urmez până la capăt. De ce? Pentru că visez la normalitate şi umanitate. Pentru că m-am săturat de duplicitate, de nesimţire şi de pupincurism. Pentru că nu mai vreau să îmi plâng singur de milă, stând comod în scaunul din faţa televizorului şi dând vina pe soartă. Sau pe ceilalţi. Şi, pur şi simplu, pentru...

Despre mentalitate sau cai verzi pe pereți...

Nu ştiu cum era pe vremea când bunicii mei erau tineri, adică între 1918 şi abdicarea regelui din 1947. Nu ştiu ce credeau ei, ce visau ei, ce simţeau ei, ce aşteptări aveau ei şi, mai ales, nu ştiu cum se comportau ei. În realitate, nu în poveştile pe care le depănau la gura sobei, când ma ţineau pe mine pe genunchi.

Nu ştiu nici cum era pe vremea când părinţii mei erau tineri, adică în anii de început ai comunismo-socialismului. Iarăşi, nu ştiu ce credeau, ce simţeau, ce aşteptări aveau şi cum se comportau ei.

Știu cum a fost în ultimii ani ai comunismului, asta îmi aduc aminte. Și îmi aduc aminte de oameni care până în Decembrie `89 erau importanţi membri de partid (PCR), care cu câteva zile înainte de revoluţie m-au dat afară din UTC cu o satisfacţie deosebită, pentru că îmi permisesem să povestesc câtorva colegi ce auzisem la Europa Liberă că se întâmplă în ţările comuniste de lângă noi. Iar aceeaşi oameni au avut tupeul şi nesimţirea ca, în primele zile ale lui 1990, să pozeze în mari revoluţionari şi să înjure regimul comunist.

Dar nu despre ce îmi aduc sau nu îmi aduc aminte vreau să vorbesc. Nici despre câte ştiu sau nu ştiu despre perioadele de tinereţe ale bunicilor sau părinţilor mei. Ci despre mentalitate. A noastră, a românilor.

Nu cred o iotă din poveştile despre cum a stricat comunismul mentalitatea românului. Care înainte era un tip gospodar, inteligent şi foarte harnic. Să fim serioşi, 40 de ani nu sunt chiar atât de mulţi încât să măture câteva generaţii şi să ducă la pervertirea iremediabilă a mentalităţii unei naţiuni. Nu cred nici în poveştile cu ce bine a fost pe vremea monarhiei şi că singura noastră şansă este să avem din nou un conducător „neromân“. Nu, singura noastră şansă este să învăţăm să ne acceptăm aşa cum suntem, să facem pace cu noi înşine. Să încercăm să nu mai punem etichete de genul „ăsta-i produs în România, e de rahat“. Să încercăm să nu mai ridicăm la rang de virtute minciuna şi trădarea şi să nu ne mai facem un mod de viaţă din „să moară şi capra vecinului“. Să nu ne mai înjurăm între noi doar pentru că mie îmi place albul, iar ţie negrul, fără să venim cu argumente obiective pro şi contra opţiunii noastre. Să nu mai încheiem „mariaje“ - politice, economice, diplomatice - pe termen scurt şi foarte scurt, mânaţi de interese sau frustrări personale. Să avem curajul de a ne asuma bunele şi relele pe care le facem şi să învăţăm să ne respectăm promisiunile, chiar dacă la un moment dat ne este greu sau ne pare rău că le-am facut. Pentru că abia atunci vom ajunge să ne respectăm noi pe noi. Şi pentru că abia atunci vom putea cere şi altora respect şi, surprinzător, să-l şi obţinem.

Iar pentru asta, vă propun un exerciţiu: să ne facem o listă - sinceră - cu „3 calităţi şi 3 defecte“ pe care le avem fiecare dintre noi, ca individ, şi toţi împreună, ca naţiune. Şi apoi să încercăm să ne transformăm defectele în calităţi. Iar după ce reuşim acest lucru, să facem o altă listă, de data asta cu „6 calităţi şi 3 defecte“, şi să o luăm de la capăt cu transformarea defectelor în calităţi. 

Primul pas îl fac eu: 

3 calităţi şi 3 defecte ale mele - optimist, punctual, cu bun simţ (calităţi), visător, împrăştiat, leneş (defecte)

3 calităţi şi 3 defecte ale noastre, ca naţie - ospitalieri, ..., ... (calităţi), leneşi, hoţi, neserioşi (defecte)

Foto: manager.ro

5 moduri prin care poți să îți crești afacerea online

Un articol interesant pentru cei care au sau vor să înceapă un business online: câteva idei, inspiraţie şi strategii specifice care pot fi utilizate pentru a vă crește afacerea:

http://www.incomediary.com/5-ways-to-create-leverage-in-your-online-business 

Crăciun fericit!

Un Crăciun fericit şi împlinit alături de cei dragi. Fie ca Moş Crăciun să vă îndeplinească toate dorinţele!

Lucruri simple

Când îmi pierd direcţia, mă uit spre cer...

Iar dacă îmi trăiesc viaţa din plin, nu am să mă mai sperii de moarte. Restul nu mai contează.

Uneori înţelegem că nu am înţeles nimic

În fiecare zi citim sau auzim informaţii care ne bulversează.

1. Aflăm că politicienii noştri se plictisesc îngrozitor şi, ca să-şi umple timpul şi să-şi justifice salariile, încep să şteargă judeţele şi să numească noi capitale după cum le convine (politic, evident!). Descoperim, astfel, că viziunile noastre şi ale lor despre democraţie diferă colosal: „democraţia” lor se bazează pe principiul „voi faceţi cum spunem noi, că ştim mai bine, suntem băieţi deştepţi!”. „Democraţia” noastră - „pentru mine vreau să decid şi eu!” - e o simplă bucată de hârtie igienică cu care ei, politicienii, se şterg la funduleţ.

2. Aflăm că nu mai avem dreptul la sănătate, pentru că cineva, acolo sus, la minister, a avut un vis despre ce trebuie să facă pentru a rămâne pe vecie în istorie şi a dispus închiderea pe capete a unor spitale. Ce contează că pacienţi de 70-80 de ani, cu pensii uriaşe formate din două cifre, rămân pe drumuri. Până la urmă s-ar putea să fie mai bine, în felul ăsta raportul dintre angajaţi şi pensionari urmând a se echilibra „în mod natural”.

3. Aflăm, apoi, că prieteni dragi sau simple cunoştinţe „sar peste rând” şi pleacă SUS, la CREATOR. Vociferăm, ne revoltăm, plângem. Conştientizăm inconştientizabilul, apoi ridicăm neputincioşi din umeri şi silabisim uşor neinteligibil „asta e”.

Şi atunci înţelegem lucrul suprem. Că, uneori, înţelegem că nu am înţeles nimic.

Despre spiritul de turmă şi propria acceptare

Am scris zilele trecute, comentând un post pe Facebook, în Notiţe, a lui Alex Negrea (Despre teoriile de marketing şi brand loyalty în România), că din punctul meu de vedere la noi, la români, problema nu este de loialitate faţă de un brand, ci, în primul rând, de loialitate faţă de noi înşine, de „self respect”. 

Şi am să mă explic:

- de ce îşi cumpără românii maşini second-hand nemţeşti (VW, Audi, BMW, Opel, Mercedes) în loc să îşi ia o Dacie nouă sau maşini noi de la alţi producători? Simplu, pentru că „nemţii sunt nemţi, dom`le, şi ştiu ei ce fac. Iar dacă îmi cumpăr Dacie, sau Renault, sau FIAT, sau Hyundai, râd prietenii mei de mine că nu sunt în stare să-mi iau un Golf sau o Astra..”

- de ce îşi schimbă românii telefoanele mobile mai des ca ciorapii? Simplu, pentru că „sunt la ofertă, frate, îl iei aproape gratis. Şi, apoi, vrei să râdă colegii de tine că nu ti-ai mai schimbat mobilul de jumătate de an?”

- de ce îşi cumpără românii blugi tăiaţi sau pantaloni de doc cu turul lăsat, îşi fac tatuaje sau piercing, îşi vopsesc părul când nu e nevoie sau se tund cu creastă, merg la sală sau ţin cure de slăbire, deşi abia au 50-60 de kilograme, etc? „Pentru că e la modă, dude, şi nu vrei să râdă nimeni de tine...” sau „Pentru că toate prietenele mele se duc la X, cică e cel mai bun antrenor de fittnes din oraş, nu am cum să nu mă duc, că risc să ies din gaşcă...”

Cu alte cuvinte, românii au un extrem de dezvoltat sindrom, cel al „turmei” (care se bate de la egal la egal cu un alt super-sindrom românesc, şi anume „statul la cozi”). Aşa încât, cum să poţi să te aştepţi ca cineva să fie loial unui brand, atâta timp cât nu îşi este, în primul rând, loial lui însuşi? Cum să te aştepţi să se bată pentru propriile păreri (pentru că brand loyalty înseamnă, în cele din urmă, să ai o părere despre un lucru şi să ţi-o susţii, indiferent de zâmbetele sau bajtocura celor din jurul tău!), când nu are aşa ceva?

Un studiu primitiv făcut de mine pe prietenii mei, cărora le-am pus 3 întrebări simple - „Ce ai schimba la tine şi de ce?”, „Ce te influenţează decisiv în luarea unei decizii privind achiziţia unui anumit lucru/serviciu?” şi „Ce preferi, un PC, un laptop sau o tabletă? De ce?” -, şi am analizat primitiv rezultatul, chiar dacă nu sunt sociolog, mi-a demonstrat că 75% dintre ei aleg un lucru doar pentru că este la modă, nu pentru că le place, le trebuie sau le este util în vreun fel. Iar extrapolat la nivelul întregii populaţii, procentul ar fi, din nefericire, destul de apropiat.

De aceea, aşa cum am spus şi în respectivul comentariu, românii ar trebui educaţi mai întâi în spiritul „self-respectului”, şi abia apoi în spiritul brand loyalty. Din punctul meu de vedere, şi sunt conştient că nu mulţi vor adera la el, doar când o persoană va reuşi să se accepte pe sine aşa cum este va putea fi „introdusă” în programul de loyalty branding.

Când viața îți dă lecții, învață-le

Viața mi-a dat, până acum, o grămadă de lecții. Din cele mai multe am învățat, pe unele le-am ignorat. Recent, am mai primit o lecție: nu gândi cu inima când trebuie să ții partea cuiva într-o dispută. Asta e, cu siguranță, cea mai mare lecție pe care am primit-o până acuma. Și pe care nu o să o uit prea curând. Nu de alta, dar nu mai vreau să împroșc cu r...t pe nimeni doar pentru că e în conflict cu cineva apropiat mie. Pentru că viața ți le întoarce când nu te aștepți. Și atunci îți va fi foarte greu să mai ridici capul din pământ. Pentru o perioadă foarte lungă de timp...