Când îmi pierd direcţia, mă uit spre cer...

Iar dacă îmi trăiesc viaţa din plin, nu am să mă mai sperii de moarte. Restul nu mai contează.

Nu vreau să mă bag în seamă. Dar vreau să mă băgaţi în seamă

Acum ceva vreme am fost contactat de reprezentanţii unui site de PR cu rugămintea de a purta „un dialog cu şi despre PR”, unde prima întrebare la care am fost rugat să răspund a fost „ce v-a determinat să alegeţi o carieră în PR? A fost o decizie spontană, sau una elaborată?” 

A fost, trebuie să recunosc, una dintre cele mai dificile întrebări care mi-a fost pusă în ultima vreme. Şi asta pentru că nu m-am gândit niciodată de ce m-am făcut PR-ist. Iar ca să răspund, am început să dau timpul puţin înapoi. Astfel, dacă mă uit în urmă, prin anii 90, când imediat după terminarea liceului am început să cochetez cu lumea jurnalismului, întâi în televiziune, apoi în presa scrisă, aş putea spune că alegerea carierei în relaţii publice este rezultatul unui plan atent elaborat. În realitate, însă, a fost o decizie spontană, luată în momentul în care, părăsind lumea presei şi angajându-mă într-o instituţie publică, a trebuit, împreună cu soţia mea, să „inventam” un serviciu de relaţii publice, să construim de la zero un birou de presă şi să deschidem instituţia către reprezentanţii mass-media. Ne-am trezit dintr-o dată „dincolo de baricadă”. Nu mai puneam întrebări, răspundeam la ele.

Începutul a fost greu, păşeam într-o zonă despre care nu aveam foarte multe cunoştinţe şi nici nu am găsit prea multe persoane dispuse să ne „divulge” din secrete. Însă faptul că veneam după mulţi ani de lucru în presă (10 în cazul meu) a fost un atuu extraordinar. Este esenţial, ca şi comunicator, să ştii cum gândeşte un ziarist, ca să poţi să îi anticipezi întrebările, reacţiile.

De aceea, m-am decis să împărtăşesc din cunoştinţele şi experienţele acumulate şi altora, în speranţa că vor fi de folos. Nu promit că voi scrie zilnic, deşi un om de PR ar trebui să facă asta (să scrie, nu să promită!). Şi nu am pretenţia că sunt un mare expert în domeniu, dar cu siguranţă voi fi considerat, de către comunicatorii din Bucureşti, „un provincial care vrea să se bage în seamă”. Însă îmi asum acest risc. Dacă demersul meu va avea sau nu succes, rămâne de văzut.