Nu vreau să mă bag în seamă. Dar vreau să mă băgaţi în seamă

Acum ceva vreme am fost contactat de reprezentanţii unui site de PR cu rugămintea de a purta „un dialog cu şi despre PR”, unde prima întrebare la care am fost rugat să răspund a fost „ce v-a determinat să alegeţi o carieră în PR? A fost o decizie spontană, sau una elaborată?” 

A fost, trebuie să recunosc, una dintre cele mai dificile întrebări care mi-a fost pusă în ultima vreme. Şi asta pentru că nu m-am gândit niciodată de ce m-am făcut PR-ist. Iar ca să răspund, am început să dau timpul puţin înapoi. Astfel, dacă mă uit în urmă, prin anii 90, când imediat după terminarea liceului am început să cochetez cu lumea jurnalismului, întâi în televiziune, apoi în presa scrisă, aş putea spune că alegerea carierei în relaţii publice este rezultatul unui plan atent elaborat. În realitate, însă, a fost o decizie spontană, luată în momentul în care, părăsind lumea presei şi angajându-mă într-o instituţie publică, a trebuit, împreună cu soţia mea, să „inventam” un serviciu de relaţii publice, să construim de la zero un birou de presă şi să deschidem instituţia către reprezentanţii mass-media. Ne-am trezit dintr-o dată „dincolo de baricadă”. Nu mai puneam întrebări, răspundeam la ele.

Începutul a fost greu, păşeam într-o zonă despre care nu aveam foarte multe cunoştinţe şi nici nu am găsit prea multe persoane dispuse să ne „divulge” din secrete. Însă faptul că veneam după mulţi ani de lucru în presă (10 în cazul meu) a fost un atuu extraordinar. Este esenţial, ca şi comunicator, să ştii cum gândeşte un ziarist, ca să poţi să îi anticipezi întrebările, reacţiile.

De aceea, m-am decis să împărtăşesc din cunoştinţele şi experienţele acumulate şi altora, în speranţa că vor fi de folos. Nu promit că voi scrie zilnic, deşi un om de PR ar trebui să facă asta (să scrie, nu să promită!). Şi nu am pretenţia că sunt un mare expert în domeniu, dar cu siguranţă voi fi considerat, de către comunicatorii din Bucureşti, „un provincial care vrea să se bage în seamă”. Însă îmi asum acest risc. Dacă demersul meu va avea sau nu succes, rămâne de văzut.

Uneori înţelegem că nu am înţeles nimic

În fiecare zi citim sau auzim informaţii care ne bulversează.

1. Aflăm că politicienii noştri se plictisesc îngrozitor şi, ca să-şi umple timpul şi să-şi justifice salariile, încep să şteargă judeţele şi să numească noi capitale după cum le convine (politic, evident!). Descoperim, astfel, că viziunile noastre şi ale lor despre democraţie diferă colosal: „democraţia” lor se bazează pe principiul „voi faceţi cum spunem noi, că ştim mai bine, suntem băieţi deştepţi!”. „Democraţia” noastră - „pentru mine vreau să decid şi eu!” - e o simplă bucată de hârtie igienică cu care ei, politicienii, se şterg la funduleţ.

2. Aflăm că nu mai avem dreptul la sănătate, pentru că cineva, acolo sus, la minister, a avut un vis despre ce trebuie să facă pentru a rămâne pe vecie în istorie şi a dispus închiderea pe capete a unor spitale. Ce contează că pacienţi de 70-80 de ani, cu pensii uriaşe formate din două cifre, rămân pe drumuri. Până la urmă s-ar putea să fie mai bine, în felul ăsta raportul dintre angajaţi şi pensionari urmând a se echilibra „în mod natural”.

3. Aflăm, apoi, că prieteni dragi sau simple cunoştinţe „sar peste rând” şi pleacă SUS, la CREATOR. Vociferăm, ne revoltăm, plângem. Conştientizăm inconştientizabilul, apoi ridicăm neputincioşi din umeri şi silabisim uşor neinteligibil „asta e”.

Şi atunci înţelegem lucrul suprem. Că, uneori, înţelegem că nu am înţeles nimic.

Despre spiritul de turmă şi propria acceptare

Am scris zilele trecute, comentând un post pe Facebook, în Notiţe, a lui Alex Negrea (Despre teoriile de marketing şi brand loyalty în România), că din punctul meu de vedere la noi, la români, problema nu este de loialitate faţă de un brand, ci, în primul rând, de loialitate faţă de noi înşine, de „self respect”. 

Şi am să mă explic:

- de ce îşi cumpără românii maşini second-hand nemţeşti (VW, Audi, BMW, Opel, Mercedes) în loc să îşi ia o Dacie nouă sau maşini noi de la alţi producători? Simplu, pentru că „nemţii sunt nemţi, dom`le, şi ştiu ei ce fac. Iar dacă îmi cumpăr Dacie, sau Renault, sau FIAT, sau Hyundai, râd prietenii mei de mine că nu sunt în stare să-mi iau un Golf sau o Astra..”

- de ce îşi schimbă românii telefoanele mobile mai des ca ciorapii? Simplu, pentru că „sunt la ofertă, frate, îl iei aproape gratis. Şi, apoi, vrei să râdă colegii de tine că nu ti-ai mai schimbat mobilul de jumătate de an?”

- de ce îşi cumpără românii blugi tăiaţi sau pantaloni de doc cu turul lăsat, îşi fac tatuaje sau piercing, îşi vopsesc părul când nu e nevoie sau se tund cu creastă, merg la sală sau ţin cure de slăbire, deşi abia au 50-60 de kilograme, etc? „Pentru că e la modă, dude, şi nu vrei să râdă nimeni de tine...” sau „Pentru că toate prietenele mele se duc la X, cică e cel mai bun antrenor de fittnes din oraş, nu am cum să nu mă duc, că risc să ies din gaşcă...”

Cu alte cuvinte, românii au un extrem de dezvoltat sindrom, cel al „turmei” (care se bate de la egal la egal cu un alt super-sindrom românesc, şi anume „statul la cozi”). Aşa încât, cum să poţi să te aştepţi ca cineva să fie loial unui brand, atâta timp cât nu îşi este, în primul rând, loial lui însuşi? Cum să te aştepţi să se bată pentru propriile păreri (pentru că brand loyalty înseamnă, în cele din urmă, să ai o părere despre un lucru şi să ţi-o susţii, indiferent de zâmbetele sau bajtocura celor din jurul tău!), când nu are aşa ceva?

Un studiu primitiv făcut de mine pe prietenii mei, cărora le-am pus 3 întrebări simple - „Ce ai schimba la tine şi de ce?”, „Ce te influenţează decisiv în luarea unei decizii privind achiziţia unui anumit lucru/serviciu?” şi „Ce preferi, un PC, un laptop sau o tabletă? De ce?” -, şi am analizat primitiv rezultatul, chiar dacă nu sunt sociolog, mi-a demonstrat că 75% dintre ei aleg un lucru doar pentru că este la modă, nu pentru că le place, le trebuie sau le este util în vreun fel. Iar extrapolat la nivelul întregii populaţii, procentul ar fi, din nefericire, destul de apropiat.

De aceea, aşa cum am spus şi în respectivul comentariu, românii ar trebui educaţi mai întâi în spiritul „self-respectului”, şi abia apoi în spiritul brand loyalty. Din punctul meu de vedere, şi sunt conştient că nu mulţi vor adera la el, doar când o persoană va reuşi să se accepte pe sine aşa cum este va putea fi „introdusă” în programul de loyalty branding.